Într-o ediție recentă a podcastului realizat de Mercori, o observație strecurată aproape în treacăt de Mihaela Neagu, supranumită „regina contractelor cu statul”, a deschis o perspectivă tulburătoare asupra pieței construcțiilor din România. Ea a povestit cum, dincolo de șantiere și licitații, funcționează un mecanism discret prin care companiile din Turcia sunt alimentate direct cu bani publici de guvernul lui Recep Tayyip Erdogan atunci când obțin contracte peste hotare.
Relatarea Mihaelei Neagu conturează o schemă de susținere financiară care schimbă radical raportul de forțe. Companiile turcești care își desfășoară activitatea în afara granițelor și aduc valută în Turcia ar primi un ajutor considerabil. Dacă o firmă câștigă un contract în România, încasează banii aici și apoi transferă în Turcia 100 de milioane de euro, statul turc îi returnează 5 milioane de euro, a explicat ea, sub forma unui sprijin acordat printr-o agenție înființată special pentru acest rol. Cu alte cuvinte, a subliniat Neagu, constructorii turci sunt recompensați prin subvenții directe pentru exact lucrările realizate în străinătate.
Atunci când sunt privite sumele deja derulate, tabloul capătă altă dimensiune. Numai din România, societăți precum Nurol, Gulermak, Makyol sau Ictas ar fi trimis înapoi în Turcia peste 10 miliarde de euro. Dacă se aplică mecanismul descris, ajutoarele plătite de statul turc către aceste companii se ridică la sute de milioane de euro. Pe acest fundal, Mihaela Neagu formulează întrebarea care planează deasupra întregii povești: în momentul în care firmele respective primesc 5% înapoi de la propriul guvern, nu devine firesc să poată depune la licitațiile din România oferte mult mai scăzute decât concurenții locali sau europeni, lipsiți de astfel de facilități?
Când criteriul decisiv de atribuire a contractelor rămâne „prețul cel mai mic”, avantajul creat de aceste subvenții explică de ce firmele turcești au ajuns să domine marile proiecte de infrastructură din România. În viziunea Mihaelei Neagu, în asemenea condiții, șansele companiilor românești de a le face față se apropie de zero. Ea descrie situația drept un caz clasic de concurență neloială, pe care instituțiile statului român o acceptă fără a interveni.
Acest monopol de facto, clădit pe subvențiile venite de la Ankara, împinge înainte companiile turcești care, după cum a mai fost semnalat anterior, aproape că nu alimentează bugetul României. Criticii fenomenului avertizează că, în felul acesta, România ajunge să alimenteze indirect politica externă de sprijin a guvernului Erdogan, însă fără să primească în schimb beneficii reale și proporționale pentru propria economie.
