VLAD MERCORI, cunoscut în mediul online pentru seria sa de anchete politice, prezintă de această dată o nouă investigație în care analizează modul în care administrația condusă de Robert Negoiță ar fi pregătit un contract de ordinul zecilor de milioane de euro, contract ce a fost însă anulat brusc imediat după ce DNA a intrat pe fir.
Analiza pornește de la o succesiune de evenimente petrecute la începutul lunii februarie. Pe 5 februarie, presa consemna efectuarea unor percheziții DNA la sediul Primăriei Sectorului 3 și la locuința primarului Robert Negoiță, într-un dosar legat de suspiciuni privind construirea ilegală a unui drum peste o conductă de gaze pentru fratele edilului, dezvoltator imobiliar. La doar patru zile de la aceste descinderi, pe 9 februarie, Primăria Sectorului 3 decide anularea intempestivă a unei licitații majore, cu o valoare estimată de 195 de milioane de lei, fapt care, prin urmare, ridică semne de întrebare cu privire la legătura dintre cele două momente.
Procedura de achiziție viza un contract-cadru pentru „reabilitare, modernizare și extindere a infrastructurii de mobilitate urbană și durabilă” în Sectorul 3. Un contract-cadru de acest tip fixează o singură dată regulile generale și lista de produse sau servicii ce pot fi comandate ulterior, prin contracte subsecvente, pe o perioadă de mai mulți ani. Ca atare, în documentația publicată în SEAP, Primăria Sectorului 3 a introdus o listă foarte amplă de echipamente și lucrări care ar fi putut fi achiziționate, configurând astfel cadrul financiar și tehnic al viitoarelor comenzi.
În această listă apăreau, între altele, 67 de sisteme de iluminat pentru treceri de pietoni, 200 de camere video, 66 de parcări metalice pentru biciclete și 44 de stâlpi de iluminat stradal. Elementul decisiv care a atras însă atenția lui Vlad Mercori a fost cantitatea neobișnuit de mare de controllere programabile pentru semaforizare: 2.240 de bucăți. Aceste controllere, descrise drept „creierul” semaforului, sunt dispozitivele care reglează succesiunea și durata culorilor, constituind așadar partea esențială a sistemului de semaforizare.
Odată raportată la situația reală din București, această cifră apare, în consecință, ca fiind excesivă. Date publice indică faptul că în tot orașul există în jur de 440 de intersecții semaforizate, dintre care doar aproximativ 260 sunt conectate la sistemul inteligent cu „undă verde”. Chiar și dacă s-ar lua în calcul un scenariu optimist, în care rețeaua de semaforizare ar fi densă, un singur sector nu ar putea depăși, în mod realist, 80-100 de intersecții semaforizate. Prin urmare, nevoia declarată de 2.240 de controllere numai pentru Sectorul 3 pare greu de justificat.
Conform investigației, una dintre firmele interesate de această licitație a solicitat cotații de preț de la furnizori pentru controllere care să respecte cerințele tehnice din documentația primăriei. Cel mai mic preț obținut a fost de circa 45.000 de lei pe unitate. Dacă se aplică acest cost la cele 2.240 de controllere prevăzute în caietul de sarcini, rezultă o sumă de aproximativ 100 de milioane de lei – ceea ce reprezintă, ca atare, mai mult de jumătate din valoarea totală estimată a contractului de 195 de milioane de lei.
În acest punct, explică Vlad Mercori, devine vizibil mecanismul prin care o asemenea licitație poate fi „aranjată” fără a încălca explicit litera legii. Firmele care nu au legături cu administrația locală, atunci când confruntă cantitățile cerute cu prețurile reale de pe piață, constată că este imposibil să ofere tarife corecte pentru fiecare poziție și, totodată, să se încadreze în bugetul global. Ca urmare, ele renunță să mai participe. În schimb, o societate care cunoaște dinainte intențiile reale ale autorității contractante își poate calibra oferta în mod radical diferit de concurență.
Astfel, o firmă considerată „de casă” pornește de la premisa că administrația nu va achiziționa niciodată efectiv cele 2.240 de controllere, întrucât nu există suficiente intersecții în care să fie montate. Ca atare, ofertantul își permite să treacă în propunerea financiară un preț artificial de mic pentru aceste echipamente – de exemplu 1.000 de lei bucata, și nu 40.000-45.000 de lei – ceea ce înseamnă că pe această linie de cost ar fi necesari doar circa 2,2 milioane de lei din buget. Spațiul bugetar „eliberat” în acest mod este folosit, în consecință, pentru a majora consistent prețurile la produsele și lucrările despre care se știe cu certitudine că vor fi comandate.
Un caz ilustrativ este cel al camerelor video. Dacă achiziția de la producător sau distribuitor se face la un preț de aproximativ 1.000 de lei pe unitate, compania favorizată își poate permite să înscrie în oferta pentru primărie un tarif de 5.000 de lei pentru fiecare cameră, mizând pe faptul că aceste echipamente vor fi solicitate integral. Prin urmare, mecanismul funcționează după logica: ceea ce nu va fi comandat se prețuiește mult sub nivelul pieței, iar ceea ce se știe că va fi comandat se supraevaluează puternic, toate acestea fiind mascate în interiorul unui buget global care, la o privire superficială, pare rezonabil.
Relatarea arată că Primăria Sectorului 3 ar fi fost avertizată cu privire la caracterul neobișnuit al numărului de controllere incluse în documentație. Reacția instituției, potrivit lui Vlad Mercori, a fost să mențină nealterate specificațiile, argumentând că acestea reflectă necesarul urmărit de administrație. Doar după ce ancheta DNA a generat presiune publică și instituțională, licitația a fost, în final, anulată, la numai patru zile de la percheziții, ceea ce sugerează o legătură cauzală între intervenția procurorilor și schimbarea de strategie a primăriei.
Documentele consultate de autorul investigației indică faptul că responsabilitatea pentru structura și aprobarea documentației de atribuire ar fi fost asumată de primarul Robert Negoiță, de directorul executiv Roxana Cârstea, de șefa de serviciu Georgeta Vișan, precum și de mai mulți experți și consilieri implicați în procedură. Chiar dacă procedura a fost stopată, Vlad Mercori apreciază că acest fapt nu modifică esența problemei, pe care o califică drept o „tentativă de golăneală” în modul de concepere a contractului-cadru, cu potențial semnificativ de deturnare a banilor publici.
Investigația este prezentată ca un exemplu reprezentativ pentru o practică descrisă ca fiind larg răspândită în administrațiile locale din România. Vlad Mercori afirmă că dispune de o listă extinsă de primării în care ar fi fost aplicate mecanisme similare, cu scopul de a orienta contractele către firme apropiate de conducerea locală, generând prejudicii cumulate estimate la sute de milioane, posibil chiar miliarde de euro. În consecință, concluzia sa este că, în loc să gestioneze în mod responsabil orașele și comunele, numeroși edili se ocupă, de fapt, de administrarea „hoției” prin care bugetele publice sunt golite sistematic.
