Numele lui Vlad Mercori apare în prim-planul dezbaterii despre centura metropolitană a Clujului, întrucât acesta disecă pe larg scandalul evaluat la peste un miliard de euro și arată cum proiectul scoate la iveală, în mod sistematic, un posibil mecanism industrializat de falsificare a „experienței similare” în marile proceduri de achiziții publice.
În evaluarea sa, Vlad Mercori pune în paralel proiectul centurii Clujului, estimat la circa 1,1 miliarde de euro, cu centura Moscovei, a cărei valoare ajunge la aproximativ 1,7 miliarde de euro, deși raportul de mărime dintre cele două aglomerări urbane este net diferit. Licitația inițiată de primarul Emil Boc a trecut prin trei reluări succesive, fapt explicat prin prezența unei singure oferte considerate valide la fiecare rundă, dar și prin erori de redactare a documentațiilor. În cele din urmă, contractul a ajuns tot la compania Dimex, firmă care participase cu ofertă la toate etapele anterioare ale procedurii.
După atribuirea contractului, situația a căpătat o dimensiune neașteptată: o societate din Republica Srpska – prezentată inițial în spațiul public drept firmă „din Bosnia” – a anunțat că nu a consimțit niciodată să fie parte a proiectului. Rolul acestei companii era esențial, întrucât urma să furnizeze pentru Dimex „experiența similară” cerută în licitație, în schimbul unei fracțiuni reduse din valoarea totală, estimate la 8–10 milioane de euro. Reprezentanții firmei afirmă că, în 2024, au respins explicit orice participare și că toate semnăturile și actele folosite în numele lor ar fi fost falsificate.
Relatarea indică și un element de presiune directă: femeia care controlează firma din Republica Srpska ar fi afirmat că a fost amenințată pentru a păstra tăcerea, astfel încât licitația să-și urmeze cursul. Tocmai pentru că proiectul este cofinanțat din fonduri europene, cazul a ajuns atât în atenția DNA, cât și a Parchetului European. În analiza lui Vlad Mercori, este accentuat faptul că Emil Boc declară că nu ar fi avut nicio posibilitate realistă să depisteze falsurile, deoarece primarul se sprijină pe rapoartele echipei de achiziții, nu pe verificarea personală a fiecărui document depus de ofertanți.
Discuția detaliază apoi modul în care companii din afara României ajung să fie introduse în structura ofertelor tocmai pentru a acoperi cerința de „experiență similară”. La nivelul Uniunii Europene funcționează acorduri ce deschid licitațiile publice și către firme din state terțe, cum ar fi Turcia sau Azerbaidjan. Ca atare, o societate românească lipsită de proiecte relevante poate, practic, să-și „achiziționeze” eligibilitatea: se asociază cu un partener extern, căruia îi cedează 1–2% din contract, în schimbul istoricului său de lucrări, folosit pentru a bifa criteriul tehnic.
Cadrul legal permite cumularea experienței similare a tuturor membrilor asocierii, fără obligativitatea ca aceasta să fie proporțională cu ponderea lor în contract. Prin urmare, chiar și o firmă cu doar 0,5% din valoarea lucrării poate furniza integral experiența solicitată în caietul de sarcini. Teoretic, partenerul străin ar trebui să ofere servicii reale – consultanță, proiectare, management de proiect – și să fie remunerat prin liderul de asociere, de regulă o companie românească. În cazul centurii Clujului, suspiciunea formulată este că, în realitate, asocierea a rămas strict pe hârtie, iar documentele necesare au fost obținute prin fals.
Vlad Mercori notează că, în alte proiecte, autoritățile contractante au ales să efectueze verificări directe la partenerii externi. Sunt aduse ca exemplu situații ce implică firme din Turcia, unde companii de stat românești au expediat scrisori oficiale pentru a confirma dacă un anumit constructor a participat efectiv la proiecte și ce valori au avut acestea. Atunci când răspunsul a fost negativ sau nu a sosit în termenul stabilit, consecința a fost descalificarea ofertantului din procedură.
În dosarul Clujului, persistă o zonă de incertitudine: nu este limpede dacă Primăria a contactat sau nu compania din Republica Srpska înainte de semnarea contractului. Interlocutorul lui Vlad Mercori sugerează că echipa de achiziții ar fi acționat sub o presiune dublă – existența unei singure oferte și amenințarea pierderii finanțării, deci și a proiectului. În consecință, verificările pot fi reduse la minimum, fie din neglijență, fie din dorința explicită de a nu bloca o investiție percepută drept strategică pentru comunitate.
Analiza abordează și tema responsabilității instituționale: opinia publică tinde să atribuie aproape întreaga vină primarilor sau președinților de consilii județene, deși deciziile tehnice sunt pregătite de echipe specializate în achiziții și de aparatul de specialiști care elaborează documentațiile și rapoartele. Este menționată și o altă speță, privind o firmă românească ce și-ar fi falsificat certificatul ANAF de atestare a inexistenței datoriilor, fraudă depistată doar prin confruntarea datelor cu informațiile disponibile pe site-ul instituției fiscale.
Ca urmare a scandalului, societatea din Republica Srpska ar fi constatat că datele și actele sale au fost utilizate fără consimțământ și în alte patru licitații organizate în România, de către companii diferite. Acest lucru indică un posibil „model de afaceri” construit pe multiplicarea ilegală a documentelor de experiență similară, prin „clonarea” aceleiași firme străine în mai multe asocieri. Specialiști citați de Vlad Mercori susțin că traseul electronic al acestor documente poate fi urmărit de autorități, ceea ce ar permite identificarea clară a responsabililor.
În planul soluțiilor, este propusă o măsură tehnică precisă: obligativitatea legalizării la notar a acordurilor de asociere, în special pentru contractele de mare valoare. Prezența fizică a administratorilor și verificarea identității lor ar elimina din start numeroase tentative de fals. În lipsa unor astfel de filtre instituționale și pe fondul presiunii constante de a nu rata fonduri europene, cazuri precum cel al centurii Clujului devin, ca atare, simptomatice pentru vulnerabilitățile structurale ale sistemului românesc de achiziții publice.
